Psihologie

Despre natura granitelor

de Tom Kenyon

Cu ceva timp in urma, la unul dintre workshop-urile mele, o tanara femeie s-a apropiat de mine, usor tulburata.

Ea luase masa de pranz impreuna cu alti participanti la seminar, timp in care s-a discutat despre incredere. Ea a recunoscut in fata acelui grup ca avea probleme in privinta increderii in alti oameni. Imediat, noii sai prieteni au inceput sa-i ofere solutii care sa-i vina in ajutor.

Unul dintre ei a i-a sugerat sa faca afirmatii pozitive, cum ar fi: „Eu am incredere absoluta in univers”. Altul i-a oferit un exercitiu de vizualizare, in care ea trebuia sa-si imagineze ca este o floare de lumina, complet deschisa catre lume. Al treilea coleg de seminar i-a oferit o sesiune privata de vindecare, la jumatate de pret. Toti cei de la masa pareau sa creada ca, daca femeia ar fi avut suficienta incredere, universul i s-ar fi oglindit inapoi in acest mod.

Cu alte cuvinte, ea ar fi trebuit sa aiba incredere in toti oamenii, iar atunci, acestia i-ar fi raspuns cu aceeasi incredere deplina. Aceasta persoana, incepatoare in dezvoltarea personala, a parasit grupul cam demoralizata. M-a gasit pe un hol, in pauza dintre sesiuni, si m-a intrebat daca o pot lamuri in vreun fel.

“Ce crezi?” – m-a intrebat. “Pot avea incredere in univers?”

“Pentru ce anume sa ai incredere in univers?” – am intrebat-o. A clipit, continuandu- si firul gandirii. “Ei spun ca trebuie sa am mai multa incredere”.

“Sa ai incredere in cine?” – am intrebat-o.

“In toti.”

“Prostii” – i-am spus.

Ea a clipit din nou, zambind vag.

“Spune-mi, in cine din viata ta nu ai acum incredere?” – am intrebat-o.

“In iubitul meu,” – a raspuns, fara nicio clipa de ezitare.

“Dar ce-a facut el”? – am intrebat-o.

“Ei bine, el spune ca ma iubeste, dar m-a inselat de doua ori. Ma intreb daca mai pot avea incredere in el”.

„Dar cum s-a simtit el, atunci cand ai descoperit ca te insala”? – am intrebat-o.

„Indurerat”.

“Eu cred ca instinctul tau primar iti spune sa ar trebui sa stabilesti o granita, pentru a te proteja”.

“Dar este spiritual sa fac acest lucru?” – a intrebat ea, uluita.

 


Ca psihoterapeut, am observat, de ceva vreme, ca sunt multe aspecte disfunctionale din punct de vedere psihologic in teoriile New Age. Aveam un prieten inginer, care se referea la aceste „truisme” New Age ca la NPNW sau Noile prostii New Age. Ele sunt asemenea micilor antreuri pe care le mancati la petreceri, care va satura putin si va dau iluzia ca v-au hranit, dar nu au calorii. Cred ca una dintre aceste prostii care este acum la moda, este ideea ca oamenii ar trebui sa lase garda jos si sa fie completamente deschisi. Ca psihoterapeut, cred ca aceasta idee este potential periculoasa, si iata de ce. La nivel transpersonal, putem fi spirit, nelimitati in timp si apatiu, dar, la un alt nivel, noi suntem mamifere, precum cainii, pisicile, balenele, delfinii si maimutele, pentru a enumera doar cateva. Noi avem un sistem biologic. Iar sanatatea noastra psihica depinde de echilibrul dintre aspectele transpersonale (din afara timpului) ale sinelui nostru si aspectele noastre personale (legate de timp). La nivel biologic, intelepciunea corpului nostru intelege destul de clar necesitatea unor granite. Fiecare celula are o membrana care o separa de lume. Orice celula care lasa garda jos va pieri. Peretii celulari creeaza o granita/bariera, care permite continuarea proceselor din interiorul celulei. De asemenea, ei blocheaza intrarea invadatorilor toxici, cum ar fi: virusii, bacteriile si alti demoni biochimici.

 

Care este mesajul? Fara granite, nu exista viata.

Cu toate acestea, peretii celulari au mici deschideri catre lume. Aceste portaluri sunt pazite, dar, daca celula simte ca un vizitator este benefic, ele vor deschide caile de acces moleculare. Daca vizitatorul este toxic, caile de acces vor ramane inchise. Printre vizitatorii benefici se numara oxigenul si hrana nutritiva. Fara acesti „mesageri ai vietii”, in cele din urma, celulele vor muri.

Siguranta fortelor din interiorul corpului nostru de animal, responsabil de continuitatea vietii, depinde de echilibrul dintre granite si cai de acces.

Cu alte cuvinte, la nivel celular, sistemul nostru biologic dispune de intelepciunea innascuta de a face distinctia intre ceva toxic si ceva care intareste viata. Sistemele biologice creeaza granite intre ele insele si ceea ce este toxic, deschizandu- se doar pentru ceea ce ajuta la intretinerea vietii.

In taramul psihologic, este valabil acelasi principiu. Sunt situatii si oameni care sprijina viata, dar sunt si situatii sau oameni toxici. Misiunea psihologica pentru sanatatea mentala si spirituala este sa distinga intre ceea ce este toxic si ceea ce este benefic. Din pacate, in timp ce corpurile noastre creeaza in mod natural granite benefice, inca mai avem de invatat cum sa cream granite atat mentale, cat si emotionale intre noi si lume. Multi dintre noi, care am crescut in familii disfunctionale, nu am fost invatati niciodata cum sa ne dezvoltam capacitatea de a crea granite pline de compasiune.

Si ce inseamna acest lucru? Ei bine, pentru a explica acest lucru, cred ca este nevoie sa vorbim despre „judecata” si „discernamant”. Ele nu reprezinta unul si acelasi lucru. Si acest lucru ne conduce direct la intrebarea femeii despre care v-am vorbit: „Este spiritual sa stabilesti niste granite”?

Simplu vorbind, discernamantul stabileste adevarul aparent al unei situatii, in timp ce judecata stabileste un verdict de „bun” sau „rau” asupra unei situatii. De exemplu, revenind la tanara femeie si dilema ei privind faptul ca fusese inselata de doua ori de catre iubitul ei, actiunile lui au ranit-o sau, sa fim corecti din punct de vedere psihologic, ea si-a permis sa fie ranita de actiunile lui.

Faptul ca el a inselat-o de doua ori si ca ar putea sa o insele din nou – este discernamant. Aici nu exista judecata; este logic, o logica simpla. Este vorba despre discernamant, adica despre actiunea de a distinge adevarul aparent de prostie. Nu exista judecata aici, doar observare. Ea a observat comportamentul lui si nu este nevoie sa fii un savant, pentru a trage concluzia ca este posibil ca el sa o insele din nou (si, probabil, chiar o va face). Daca ea isi doreste sa nu mai fie ranita, ar face bine sa isi creeze o bariera emotionala si sa se detaseze de avansurile lui. Acesta este discernamantul in actiune.

Si el este diferit de judecata. De exemplu, daca ea ar fi decis ca el era „un netot, un individ lipsit de substanta”, atunci ar fi emis o judecata de valoare asupra lui. Discernamantul, prin natura lui, este neutru; el nu este incarcat emotional. Este pur si simplu o recunoastere mentala a realitatii,in care nu exista blamare sau judecata, ci numai observare.

Stabilirea unei bariere de compasiune presupune, in primul rand, abordarea situatiei respective cu discernamant. Situatia trebuie privita cu claritate, fara a dramatiza si fara a incerca sa ii atribuie caracteristici pe care aceasta nu le are. Daca o persoana sau o situatie nu sunt benefice pentru voi, indepartati- va de ele. Punct. Capitol incheiat.

In procesul de detasare de situatia/persoana respectiva, rezistati tentatiei de a le judeca dupa criteriul „bun” sau „rau”. Chiar daca nu intelegeti motivele lui/ei si chiar daca s-ar putea sa va simtiti raniti de acea situatie, oferiti-va voua insiva si „contravenientului” suficient spatiu, pentru a face ceea ce trebuie facut – cu o limita clara, atata vreme cat acest lucru nu va afecteaza.

Imi place la nebunie ceea ce i-a spus o bunica sudista unui prieten de-al meu: „Drepturile tale inceteaza acolo unde incepe nasul meu”. Cat de minunata, directa si pragmatica este aceasta afirmatie!

O responsabilitate de natura psihologica cu care ne confruntam cu totii este capacitatea de a discerne ceea ce este bun, de ceea ce este daunator pentru noi. Maturitatea psihologica presupune ca noi sa actionam in plan personal, pentru a ne separa pe noi insine de ceea ce ne face rau. Modul in care reusim sa facem acest lucru tine, mai mult decat orice, de stilul fiecaruia.

Asa cum spunea Paul Simon, intr-unul dintre cantecele sale, Cincisprezece moduri de a-ti parasi iubita, sunt multe posibilitati de a ne detasa de situatiile si oamenii toxici.

 


Pentru aceia dintre noi care se straduiesc sa isi constientizeze mai mult actiunile si, poate, sa fie mai spirituali, aceasta responsabilitate presupune si compasiune. Dar, compasiunea nu inseamna ca trebuie sa devenim un “pres de sters picioarele”. Mai degraba, a avea compasiune inseamna crearea unui spatiu launtric mental si emotional care sa le permita altora sa fie ei insisi, chiar daca tu nu ii intelegi sau nu esti de acord cu ei. Iar compasiunea nu inseamna ca trebuie sa le permitem altora sa intre nepoftiti in spatiul nostru emotional. Aceasta este supunere, care este cu totul altceva. Pe masura ce puterea noastra psihologica si spirituala creste, vom descoperi ca nu ne mai simtim bine in prezenta unor anumite persoane, sau nu mai rezonam cu anumite situatii.

 

Ceea ce parea ca ne facea bine sau, cel putin era neutru, este perceput acum drept toxic. Acest lucru se intampla, uneori, chiar cu membrii familiei, sotii/sotiile sau prietenii. Am observat ca, pentru multi dintre noi, acest fenomen pare sa se amplifice. Probabil fiindca totul se accelereaza, si tot mai multe lucruri din viata noastra se petrec intr-un timp mai scurt.         Poate ca, pur si simplu, este vorba despre pretul evolutiei sinelui nostru. Odata ce trecem peste o linie de demarcatie din noi, de la lipsa constiintei, la constiinta de sine (poate ar fi mai exact sa spun la semi-constiinta de sine), ne putem trezi cu niste bariere care ne despart de relatiile din trecut. Aceasta stare poate fi, cel putin spus, foarte provocatoare. Pentru aceia dintre noi care sunt prinsi in aceasta dilema, le recomand Calea Norului Alb, care presupune sa vedem toate lucrurile si situatiile ca fiind lipsite de substanta. Ceea ce pare a fi foarte real, pe moment, devine doar o amintire. Soliditatea aparenta a lucrurilor si importanta unei anumite situatii nu sunt decat un miraj, o iluzie. Budhistii numesc aceasta iluzie samsara. Iar noi suntem captivi fiindca suntem intrupati. Din acest punct de vedere, arta de a trai inseamna sa actionam, fara a ne lasa prinsi in capcana iluziei.

Uneori, atunci cand clientii mei raman blocati in conflicte interpersonale, le sugerez sa isi imagineze ca merg in viitor, poate peste o suta de ani, si sa se uite in urma, la situatia respectiva. In aproape toate cazurile, incarcatura emotionala dispare. Ostilitatea deschide calea catre recunoasterea caracterului efemer al lucrurilor. Si atunci, mintea inteleapta se intreaba: „De ce sa ma las prins in vartejul iluziei, daca totul este atat de insignifiant din perspectiva unei viziuni mai ample”? In taramurile samsarei, nimic nu este permanent. Totul este trecator, asemenea norilor. Constientizand acest adevar, vom realiza ca suntem cu totii in aceeasi barca, ca sa zicem asa, in barca samsarei, a iluziei.

Poate parea ca cineva sau ceva a preluat puterea momentului, dar, acest lucru este adevarat doar dintr-o singura perspectiva. Noi suferim cu totii, atat dominatorii, cat si cei care sunt dominati, fiindca suntem cu totii prizonieri ai timpului si spatiului. Dar, noi suntem, de asemenea, liberi si deschisi, fiindca o parte din noi este atat constiinta pura nelimitata, cat si lumina plina de stralucire.

Aceasta constiinta pura si lumina stralucitoare pot fi sau nu experimentate in mod direct de catre noi, dar oricum, ele se afla, fara tagada, acolo, precum cerul senin ascuns dupa nori. Norii obscuritatii noastre, acele ganduri, sentimente si tipare de comportament care ne tin captivi in minciunile iluzorii ale limitarilor vin si si pleaca, asemenea norilor pe cer. Dar, seninul cerului se afla intotdeauna acolo.

Indatorirea spirituala a acelora dintre noi care doresc sa traiasca cu mai multa compasiune, indiferent de descendenta sau traditiile pe care le urmeaza, este sa penetreze acest nivel al sinelui, locul mintii pure si al luminii nestavilite. Fiindca darul pe care il primim in schimb este intelegerea directa a relativitatii tuturor lucrurilor. Ne putem permite sa fim binevoitori cu noi si cu ceilalti, fiindca recunoastem ca lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Crearea unei granite pline de compasiune este rezultatul naturii noastre luminoase si nelimitate.

Chiar daca se poate sa fi fost raniti de o anumita situatie sau persoana, din perspectiva transpersonala, toate acestea sunt asemenea norilor: intr-un anumit moment – foarte reali – in momentul urmator – risipiti. Aceasta vastitate ne permite sa-i lasam pe ceilalti sa fie asa cum sunt, fara nevoia de a-i judeca, blama sau de a cauta razbunare.

In cazul tinerei femei despre care v-am vorbit mai sus, crearea unei granite pline de compasiune intre ea si iubitul ei ar trebui sa insemne trei lucruri pe care ea i le-ar putea spune: primul, ca, datorita comportamentului lui anterior, ea a ajuns la concluzia ca nu poate avea incredere in el; al doilea: ca il paraseste; si al treilea: ca nu ii poarta pica. Ea va merge inainte cu viata ei, iar el cu viata lui.

Asta nu inseamna ca dorinta de a judeca, de a blama sau a ne razbuna nu mai apare in mintile noastre, mai ales atunci cand ne simtim raniti de catre altii. Insa, disciplina spirituala de a nu ingadui asemenea ganduri, sentimente si fantezii reprezinta o puternica niyama (care, in sanscrita, inseamna stapanire sau control). Izbanda reusitei de a ramane senin fata de sine si de altii intareste atat sufletul, cat si vointa personala. Pe langa diminuarea stresului interpersonal, delimitarea plina de compasiune ne permite sa patrundem in esenta propriului taram psihologic.

Adica, pentru unii dintre noi, poate fi o provocare faptul de a lasa in pace pe cineva care ne-a facut rau in vreun fel. Dar, de fapt, cei lasati in pace suntem noi insine, cata vreme dorinta de razbunare si de a-i pedepsii pe altii reprezinta o otrava emotionala si spirituala.

Iata de ce, i-as raspunde „DA” tinerei femei la care m-am referit la inceputul articolului. Stabilirea unei granite intre noi insine si altii poate fi un act spiritual. Modul in care facem acest lucru ii da sau nu valoare spirituala. Daca „viata spirituala” este o incercare de a trai constientizand sacralitatea vietii, atunci, crearea unei granite pline de compasiune este, de fapt, un act spiritual. Stabilirea unei linii adecvate de demarcatie este o necesitate pentru intreaga viata biologica. Este, de asemenea, o cerinta pentru sanatatea mentala si emotionala si, m-as aventura sa spun, chiar si pentru „viata spirituala”.

Forta de a spune „NU”, noua insine sau altora, poate fi, uneori, cel mai curajos si puternic act pe care vi-l puteti imagina. Iar uneori, a spune cuiva „NU” este o dovada mai mare de iubire, decat a-i spune „DA”.

Si mai exista o piesa componenta in ceea ce priveste crearea unei demarcatii: detasarea. Descoperirea propriului adevar si urmarea acestuia, indiferent de reactiile celorlalti, reprezinta valoarea de referinta a suveranitatii personale. O asemenea performanta presupune abilitatea de a crea si mentine granite bine stabilite. Acest lucru imi aminteste de o poveste.

Intr-o zi, Yoghinul nemuritor Babaji medita intr-o padure, impreuna cu discipolii sai, pe inaltimile Himalayei. Un om a dat peste ei din intamplare, si, recunoscandu- l pe maretul Yoghin, a inceput sa il implore sa il lase sa devina discipolul sau.

Babaji l-a refuzat, spunandu-i sa plece. In loc sa il asculte, omul se tinea dupa grup, oriunde mergea acesta. In cele din urma, Babaji a aruncat cu pietre in el, spunandu-i, din nou, sa plece.

Innebunit, omul i-a spus lui Babaji ca, daca el, marele Yoghin, nu il accepta ca discipol, el se va arunca in prapastia din apropiere. Calm, Babaji i-a spus ca nu il intereseaza ce va face acel om. Auzindu-l, omul s-a aruncat de pe stanci si a murit.

Babaji a coborat povarnisul muntelui si l-a adus pe acel om din nou la viata. Datorita faptului ca fusese anulata o imensa karma negativa, omul a putut fi acceptat ca discipol.

Este notoriu faptul ca orice Guru este foarte susceptibil. Ei urmeaza impulsuri greu de imaginat. De fapt, aceasta este o poveste despre granitele spirituale. Cred ca, in calatoria noastra pe drumul desavarsirii, niciunul dintre noi nu va trebui sa sara in vreo prapastie; dar, cu totii vom trebui sa stabilim anumite granite, din timp in timp.

Fie ca noi toti sa avem tot mai multa compasiune, atunci cand ne stabilim granitele. Si fie ca noi sa ne gasim puterea de a spune DA, atunci cand afirmam ceva cu adevarat, si sa spunem NU, cand fiinta noastra se opune.

admin

October 25th, 2013

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five + nine =